Cistomanometria, măsurarea presiunii intravezicale în timpul fazelor de umplere şi golire, este considerată explorarea principală a urodinamicii.
Obiectivul acestei determinări este evaluarea funcţiei de depozit, respectiv a capacităţii contractile a vezicii.
Bazele teoretice ale cistomanometriei au fost puse în urmă cu mai mult de un secol de doi cercetărori italieni, Mosso şi Pellacani, care au imaginat un dispozitiv ce măsura presiunea intravezicală prin înalţimea coloanei de apă în două vase comunicante.
Pentru cistomanometrie se foloseşte un cateter uretrovezical cu două căi, una de umplere şi una de măsură. Dacă se doreşte înregistrarea concomitentă a presiunii intrauretrale, se va utiliza un cateter cu trei căi, în acest caz orificiul acestui canal de măsură fiind amplasat în zona de presiune uretrală maximă.
Parametrii măsuraţi la examenul cistomanometric sunt:
Volumul infuzat (Vinfus) – este volumul introdus cu ajutorul pompei de umplere, exprimat în ml; aparatul poate oferi o reprezentare grafică a umplerii, marcând şi perioadele când pompa a fost oprită.
Presiunea vezicală (Pves) – este presiunea măsurată în interiorul vezicii urinare, reprezentând suma presiunilor externe şi proprii detrusoriene.
Presiunea rectală (Pabd) – este presiunea măsurată de sonda rectală
Presiunea detrusoriană (Pdet) – este o valoare calculată la nivel software, prin diferenţa celor două presiuni măsurate efectiv; este elementul cel mai important al examenului.
Presiunea uretrală (Pura) – este presiunea măsurată de canalul uretral, dacă se foloseşte o sondă cu trei căi şi un aparat cu trei canale de măsură. Permite aprecierea variaţiilor presionale la nivel sfincterian în timpul umplerii/golirii.
Electromiografia (EMG) – este un studiu opţional, electrofiziologic, ce constă în introducerea a doi electrozi la nivelul sfincterului striat; aceştia vor înregistra activitatea sfincterului în timpul umplerii/golirii.
Concomitent, pe graficul de cistomanometrie se va înregistra timpul scurs de la debutul determinării, iar examinatorul are posibilitatea de a nota observaţiile sale în timp real. De aceste note depinde calitatea interpretării ulterioare, ele reprezentând practic singura legătură între simptomatologia pacientului şi datele obiectivate de aparat.
Tehnica examenului constă în poziţionarea pacientului în decubit dorsal, şezând sau în poziţie ginecologică. Examinatorul se va asigura că vezica pacientului este goală la începutul examinării. După calibrarea aparatului, montarea şi fixarea cateterelor de măsură, testul poate începe. Pentru montarea cateterului uretrovezical nu se vor folosi lubrefianţi ce conţin substanţă anestezică, deoarece rezultatele testului ar putea fi modificate.
Pe parcursul umplerii, pacientul raportează apariţia, pe rând a senzaţiilor de micţiune:
Prima senzaţie de micţiune – este mai degrabă o senzaţie de plenitudine vezicală, cu caracter pasager – apare în jurul valorii de 150 ml.
Senzaţia normală de micţiune – apare dorinţa de a goli vezica urinară, dar actul micţional poate fi temporizat fără dificultate – apare după 300 ml infuzaţi
Senzaţia puternică de micţiune – este acea dorinţă de micţiune care îl face pe pacient să îşi întrerupă activitatea pe care o desfăşoară pentru a urina
Senzaţia imperioasă de micţiune – este o dorinţă irepresibilă de a urina – corespunde capacităţii cistomanometrice maxime.
Dacă examenul cistomanometric nu a putut obiectiva hiperactivitatea detrusorului, utilizarea manevrelor de provocare ar putea amorsa contracţia reflexă a detrusorului. Aceste manevre de provocare nu duc la contracţie detrusoriană la individul sănătos, astfel că un diagnostic stabilit în urma aplicării lor are aceeaşi valoare ca şi diagnosticul stabilit prin examen nativ [48].
Manevrele cel mai frecvent folosite sunt:
Creşterea debitului de umplere
Utilizarea de ser fiziologic la 4ºC
Percuţia regiunii hipogastrice
Spălarea mâinilor în apă rece
Pacientul este pus să asculte apa care curge la robinet
Eforturi succesive de tuse
